Nihil sine Deo!

"De ce cred(em) ca exista Dumnezeu?" Iata un cliseu caruia, in neputinta mea, m-am gandit sa-i caut un raspuns...

In primul rand, pentru ca El insusi o afirma, dezvaluind totodata caracterul Sau imuabil, in dialogul pe care il poarta cu Moise:

Exodul, Cap.3, vers. 13-14

Niciun alt dumnezeu, zeu, idol sau alta pretinsa entitate cu caracter mai mult sau mai putin divin din istoria umanitatii nu a afirmat un asemenea lucru. Nu in felul acesta! Nu o sa intru in amanunte acum pentru ca asta ar starni discutii interminabile care nu duc nicaieri. Au existat si exista o sumedenie de "variante" ale revelarii caracterului divin de catre diversi "dumnezei": "singurul", "unicul", "atotputernic", "creator", "arhitect" etc. - dar niciuna dintre acestea nu poarta atributul adevaratei unicitati, imposibil de confundat: "Eu sunt Cel ce sunt.".

In al doilea rand, cred si mai ales ma incred in Dumnezeu pentru ca am meteahna asta de neinlaturat de a-mi analiza in fiecare zi gandurile(cel mai adesea seara, la "bilant"), actiunile, comportamentul, vorbele si "fructele" pe care le-am produs in ziua care tocmai s-a incheiat. Nu o fac intr-un mod obsesiv, bolnavicios, insa imi place sa cred ca posed un caracter introspectiv.

Tot printr-un defect de genul asta mai observa atent tot ce se intampla in jurul meu, pe cat de mult posibil. Observ oameni, fapte, vorbe, atitudini si uneori "presimt" poate chiar ganduri. Nu o fac cu intentia de a judeca toate acestea, ci doar pentru a le stoca in stiva interminabila a comportamentului si constiintei umane, cu strict sens contemplativ.  Poate de aceea imi lipseste concentrarea profunda (in munca obisnuita) pe care o sesizez la unii dintre semenii mei, uneori cu un strop de invidie. Eu nu am aceasta capacitate de concentrare (nu la un nivel "sanatos", cel putin), poate tocmai din cauza atentiei excesiv distributive.

Pentru a-mi incheia ideea - imi inventariez in fiecare zi gandurile si faptele, iar suma lor este de multe ori negativa ! Ma uit apoi in jur si vad acelasi lucru... insa cel mai tare ma cutremur din pricina mea. Si cu cat groaza aceasta se acumuleaza mai mult, cu atat mai puternic mi se releva Dumnezeu, in lucrarea sa extraordinara pe care o  desavarseste in multi dintre noi, uneori independent de vointa noastra. Paradoxal, nu? Pana a nu citi Noul Testament insa, credeam ca traisem si aflasem multe lucruri frumoase, bune si interesante. Ei bine, acum pot afirma ca anul 2005 a fost pentru mine momentul "t-zero" - a fost anul in care, multumita harului si bunavointei lui Dumnezeu, am deschis Biblia si am inceput sa o citesc, hranindu-ma zi de zi din intelepciunea infinita a Cuvantului. De atunci, in fiecare zi, acele cuvinte vii imi vorbesc cu blandete si ma calauzesc in incercari.

Iar acum o sa sterg tabla cu buretele bine stors si o sa o iau de la inceput...

Ma chinui de ceva timp sa ofer o finalitate si coerenta acestui mesaj. Nu stiu de ce, il tot amanam. De fapt, cred ca stiu, insa mi-e teama sa recunosc - este vorba despre aceeasi teama - cea in fata esecului (mai ales cumpanind importanta celor ce se transmit). Insa am invatat ca teama nu e sanatoasa, indiferent in fata carui obstacol se manifesta. Mare parte din randurile (sau gandurile) acestea au fost scrise intai in sufletul meu, in "memoria mea afectiva", de-a lungul catorva ani. Dupa cum aminteam, am incercat sa le prezint cat mai onest si inchegat in acelasi timp (nu neaparat si cronologic).

Nu o sa invoc dovezi si motive stiintifice pentru a pleda in favoarea existentei lui Dumnezeu (desi ele exista din abundenta, cautati doar!) - pentru mine acum este suficient faptul ca El s-a intrupat in Hristos si ne-a transmutat intr-o irevocabila neprihanire, prin credinta noastra in jertfa Lui de pe cruce!

Voi (re)itera afirmatia cea mai importanta: Dumnezeu exista, fie ca vrem sa stim, sa acceptam, sa recunoastem sau nu. Dar mai mult decat atat - nu numai ca exista, ci El nu este ceva indepartat, vag, abstract, care lucreaza numai "in ascuns", iar afirmatia "El exista" nu este o axioma, la fel cum nici Dumnezeu nu se identifica cu demiurgul lui Platon. El este real, prezent si omnipotent, in si in afara acestei lumi pe care noi o percepem cu cele cinci simturi elementare si limitate, precum si inauntrul si in afara fiintei noastre.

Intr-un tarziu poate vom pricepe ca realmente nimic din lumea asta nu ne apartine si nu avem mai niciun merit in evolutia "spirituala" sau "tehnico-stiintifica" din pricina carora ne tot infoiem zi de zi. Prin insasi nasterea noastra datoram totul lui Dumnezeu si parintilor nostri, in plan secund. Orice talent, dar sau har pe care il avem nu este meritul nostru, nu ne apartine - ele sunt atribute exclusiv divine si ne-au fost imprumutate pe durata scurtei noastre existente. De ce? Pe scurt - pentru slava si gloria numelui Sau. Nu exista o alta explicatie. Dumnezeu se releva oamenilor prin Hristos si chiar prin noi insine. Prin fiecare dintre noi, cei care Ii propovaduim cuvantul sau devenim noi insine "reflexii" vii ale personalitatii Sale. Trebuie amintit aici un fapt de o insemnatate capitala: pentru a nu mai avea nicio justificare in ziua judecatii, pentru ca nu am vrut sa-L cunoastem pe deplin, bunul nostru creator ne-a mai harazit cu doua elemente extraordinare ce contureaza existenta noastra pamanteasca: libertatea de a alege si constiinta.
Pe de alta parte insa, infinita noastra aroganta determina comportamentul nostru cotidian de fiinta nemuritoare, eterna si omnipotenta. Prin mai tot ce facem noi oamenii, Il respingem, Ii negam existenta si rolul lui Dumnezeu in toata creatia. In antiteza, tot ce a facut si face Hristos este numai si numai pentru Dumnezeu!
Asadar sa nu uitam cel mai important aspect - nu exista alt drum catre mantuire decat prin Isus Hristos. Numai in si prin El suntem pe deplin iertati si considerati neprihaniti. Orice altceva este ratacire si duce catre pierzanie. Acest lucru il afirma raspicat Hristos insusi:

Ev. dupa Ioan, Cap.3, vers. 14-21

Ev. dupa Ioan, Cap.11, vers. 25-26

Ne inconjuram de o sumedenie de bunuri materiale care ne domina si dicteaza sensul existentei, uitand complet de "amanuntul" ca niciunul din acestea nu ne vor fi de folos in clipa mortii. Nu luam nimic cu noi dincolo de viata pamanteasca - cu atat mai putin putem preveni, prezice sau evita acel moment.
Cei mai multi dintre noi traim in minciuna intr-o asa masura incat nu mai putem distinge adevarul, el devine tot mai indepartat si intangibil, minciuna devenind ea insasi natura noastra - si aici voi folosi o expresie luata cu imprumut: la fel cum nici pestele nu poate distinge ca este ud, nici noi nu putem identifica sau condamna minciuna in care traim, decat prin prezenta si implicarea lui Dumnezeu in viata noastra.

Revenind la o idee de adineaori si intr-o nota mai pozitiva - cred ca cea mai desavarsita, mai frumoasa si mai mareata lucrare pe care Dumnezeu o incepe si o continua la nesfarsit nu este aceea a creatiei si evolutiei Universului sau naturii, ci in mod particular si unic lucrarea tainica pe care o desavarseste, in timp, in inima si viata fiecaruia dintre noi. Universul, natura si toata creatia I se supun neconditionat, afara insa de om. Fiecare molecula din acest univers Ii da ascultare si slava, mai putin atomii corpului nostru. Ei sunt razvratiti, la fel cum este intreaga noastra fiinta. Asta este de fapt si "miza jocului", nu? Am cazut din Paradis si de atunci ne inversunam sa credem ca suntem omniscienti, omnipotenti si vesnici, in pofida istoriei si vietii insasi care ne arata de fiecare data contrariul.

Cunoasterea lui Dumnezeu ca Trinitate: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Cum putem oare afirma credinta noastra in Dumnezeu de vreme ce noi nu-L cunoastem pe Hristos? Sau cum putem pretinde calitatea de crestin fara atingerea Duhului Sfant? Sau toate acestea fara pocainta si smerenie...

Dumnezeu ne vorbeste necontenit, prin gratia si indurarea Sa inepuizabile, pana la finalul existentei noastre, intr-o varietate de ocazii si moduri. Din pacate vointa (sau dorinta) noastra de a-L asculta este extrem de limitata. La fel si capacitatea noastra de a intelege adevarul si viata, in afara revelarii de natura pur divina.

Nu am intentionat sa supar pe nimeni prin acestea. Ele sunt ganduri si trairi care in primul rand privesc propria persoana, eventual in plan indepartat pe altii, dar pe nimeni in mod particular. Redusi la esenta, suntem toti "o apa si-un pamant". Nu sunt cu nimic mai bun decat cei din jurul meu, poate eventual mai rau sau mai neputincios.

In final, voi asterne cateva idei desprinse din toti acesti ani de credinta, necredinta, caderi si izbande.

- Dumnezeul meu, iti multumesc pentru toti oamenii pe care i-ai transformat in ingeri pentru mine (le multumesc din inima - cine sunt acestia, o stiu ei mai bine) si pentru toti ingerii pe care i-ai facut oameni pentru a ma calauzi!

- Din pacate observ ca in majoritatea timpului traim intr-o implicita negare a totalei dependente de Dumnezeu, dar constientizarea si acceptarea acestui adevar il transforma in piatra de temelie a viitoarei noastre existente in si prin El.

- Singurele arme care ne sunt de folos in lupta pentru sfintire (mantuire) sunt ascultarea, postul si rugaciunea. As vrea sa le pot folosi cel putin la fel de des precum mananc.

- Nu am cunoscut niciodata nimic mai inaltator decat prezenta lui Hristos in mine. Pacat insa ca de prea multe ori Il scot afara pe usa inimii mele...

- Da, este un razboi extrem de greu si indelungat (viata de crestin) - el se va castiga insa batalie cu batalie, prin ascultare, rugaciune, rabdare, incredere in Dumnezeu si perseverenta in toate cele enumerate.

- Noi oamenii tindem sa ierarhizam greselile si pacatele noastre - mie insa, acum, orice pacat mi se pare la fel de respingator.

Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti,

Amin!

Astra, cel mai mare muzeu din Europa

 

      Acum mai bine de o saptamana, in cursul ultimei mele vizite in Sibiu, mi-am rezervat o zi intreaga revederii muzeului Astra, un complex muzeal ce se intinde pe o suprafata de o suta de hectare iar povestea lui incepe acum mai bine de o suta de ani :-)  Frumos, nu-i asa?
      Ca de obicei, nu o sa ma adancesc in detalii legate de istoria complexului sau de alta natura.
O sa ofer totusi cateva informatii utile pentru dumneavoastra, cei interesati de vizitarea acestui loc rupt parca dintr-o alta dimensiune temporala. In afara de cei zece kilometri de alei asfaltate pe care le puteti strabate, inconjurati fiind tot timpul de verdele linistitor al naturii, e bine sa stiti ca in interiorul complexului exista si doua pensiuni si chiar doua restaurante, dintre care unul (cel pe care l-am incercat in mai multe randuri) va poate oferi un mic-dejun sau pranz extraordinar de gustoase (este vorba de cel din spatele morilor de vant din imaginea de mai sus). La intrarea in complex veti primi un pliant extrem de util ce contine harta si traseele complexului precum si punctele de interes. Tot la ghiseul unde achitati taxa de intrare puteti afla mai multe informatii, daca este cazul. Nu uitati ca pentru a folosi aparatul foto in interiorul complexului trebuie sa achitati o taxa suplimentara de 5 lei. In total sunt 15 lei pentru intrare si taxa foto. Mi se pare un pret de bun-simt, avand in vedere ca pentru a vizita Muzeul de Arta al Timisoarei (Palatul Baroc) am platit cel putin aceeasi suma ;-)
      Cum va spuneam la inceput, vizita poate dura si o zi intreaga iar uneori, daca petreceti mai mult timp la fiecare punct de interes, chiar mai multe zile. Sunt totusi o suta de hectare de istorie si traditie romaneasca de vazut acolo...
      Ce pot sa va spun, in incheiere, este ca Muzeul Astra din Sibiu este unul dintre cele mai frumoase locuri ce le-am vazut vreodata. Primavara a contribuit si ea la imbogatirea peisajului precum au facut-o si oamenii deosebiti (voluntarii) care ingrijeau gospodariile traditionale din muzeu.