Ce este sigur?

"Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!"

(Isaia, 43:3)

Toata copilaria si adolescenta mea (si a altora, pesemne) a fost marcata de idoli si modele de urmat. Fie ca era vorba despre Omul Paianjen sau Superman, Dumitru Prunariu (da, vroiam sa devin astronaut!) sau Sherlock Holmes, Lars Ulrich ("Metallica", percutionist), Dave Lombardo ("Slayer", percutionist) sau Bill Gates si, ulterior, Linus Torvalds (forta motrice din spatele sistemului de operare "Linux") - fiecare dintre dansii intruchipa la acel moment in timp idealul catre care aspiram cu multa ravna si visare (cu siguranta ponderea visarii a fost mult mai mare de vreme ce nu sunt nici super-om, nici detectiv celebru, nici muzician renumit sau deschizator de drumuri in industria I.T.). Pentru mine, ei erau sinonimul perfectiunii, al desavarsirii umane. Nu am disociat niciodata performantele de caracterul lor.

Desi adoratia personajelor enumerate s-a stins odata cu trecerea anilor, ea a renascut ocazional (Da Vinci, alti artisti si diversi sfinti din istoria bisericii crestine, etc.) - fenomen recurent deci, pana nu demult. Cu siguranta ca in aceasta categorie au mai fost diverse personaje "puternice si influente" din familie, cercul meu de cunostinte sau prieteni... pe masura insa ce spiritul meu de observatie a inceput sa surprinda aspecte tabu, totodata prin accesul liber la informatie (carti, Internet, filme), prin experientele pe care viata mi le-a oferit si nu in ultimul rand prin ceea ce istoria insasi ne invata (istorie care se scrie si in prezent), toate aceste nimburi au inceput sa se mistuie precum un foc de paie. Ceva s-a declansat inauntrul meu. Nu in ultimul rand eu insumi eram subiectul unei introspectii tot mai severe. Era de parca tot acest univers al perfectiunii umane se naruia din temelii. Am inceput sa descopar slabiciunile mele si ale celorlalti, sa observ tot mai multa imperfectiune si neputinta. Nu ma intelegeti gresit, nu am ramas ancorat in aceasta extrema catusi de putin!

Adevarul pe care toate aceste experiente mi l-au scos la lumina este unul singur: ca suntem "perfect" failibili.

Suntem intocmai masinariilor, constructiilor, mancarii si artei pe care le cream: perisabili si efemeri, foarte schimbatori - cate mari si "eterne" imperii, dogme si ideologii nu au sfarsit in cenusa istoriei, din cauza arogantei si ignorantei, a imprudentei si nechibzuintei noastre? Dar cate oare nu vor sfarsi la fel, prea curand?!?

Sunt constient ca nu am spus nicio noutate pana acum - nu asta imi era intentia. Ci mai curand aceea de a aduce in prim-plan ceea ce suntem de fapt: o fiinta creata intru perfectiune prin atribuirea liberului arbitru, insa rupta de realitate si de creator datorita trufiei, mandriei, arogantei si nebuniei proprii. Noi insine am ales aceasta cale a rebeliunii, o cale a dezvoltarii si gandirii independente de Dumnezeu. Ori scopul creatiei este cu totul altul: acela de a constientiza singuri dependenta totala de Dumnezeu-creatorul, de a pastra si dezvolta o relatie directa cu El, bazata pe dragoste, asemenea aceleia de fiu-parinte...
In mod paradoxal, tocmai in toata aceasta imperfectiune a noastra intrezaresc perfectiunea planului divin cu privire la noi, la destinul nostru. Aceasta sansa ce ni se ofera catre o lume perfecta este pentru mine ceva sigur! Credinta nu este reprezentata doar de vorbe ci este ceva viu, ceva care ne misca pe dinauntru catre exterior, care prinde viata si creste, care schimba ireversibil in bine si aduce fericire, insa o fericire de durata, neschimbatoare si in cele din urma, deplina.

Acum stiu ca exista un singur adevar imuabil, o singura persoana perfecta, un singur lucru sigur: nu, nu sunt nicidecum "moartea si taxele" asa cum ni se repeta la infinit, ci unul singur Dumnezeu!