O iarna fara sfarsit

Iată, mări, însă iată

       Că-ntr-o zi, spre răsărit,

     Mândrul soare au zărit

  O frumoasă, vie fată

   Pe un plai reînverzit.

     Era dulcea Primăvară,

    Rumeoară ca un frag,

          Scump odor şi lumii drag,

       Care-acum ieşise-afară

  Dinlăuntrul unui fag.

      Brânduşiţă zâmbitoare

   Şi cu mersul legănat

      Pe sub ceriu-nseninat,

      Ea părea aşteptătoare

      De un mire mult visat,

        Căci pe inima-i fecioară

           Purta-n sânu-i mii de flori,

        Şi adăsta-n fierbinţi fiori

         Să închine-a ei comoară

   Împăratului din zori.

        Cum o vede, se aprinde

Soarele reîntinerit.

       Zboară-n ceriul părăsit

      Şi cu razele-i cuprinde

 Tânărul odor iubit.

       Pe loc, omul reînviază,

    Apa curge şopotind,

    Cuibul râde, ciripind,

              Lumea se dezmormântează

  Şi renaşte înflorind.

         Iară Baba prin răstoace

      Ca o ciumă alergând,

           Văietându-se, plângând,

         Scutură-ale ei cojoace

                   Când în ploaie, când ningând.

            În bordei, în casă, în şatră

      Ea pătrunde şuierând,

                                                         Inimile-nfiorând.
                                                         Spulberă cenuşa-n vatră,

          Apoi iese-n câmp urlând.

     Ea din fugă se anină

                                                          De sărmanii călători
                                                          Îngheţaţi, rătăcitori.
                                                          Smulge tufe din tulpină
                                                          Şi le-azvârle până-n nori.

    

                                               (fragment din "Zilele Babei" de V.Alecsandri)