La Sacel, in Maramures

In acest articol am hotarat ca imaginile sa prevaleze si nu cuvintele. Am mai mentionat cate ceva despre Maramures si oamenii de acolo in postarile anterioare, insa fara indoiala in cuvinte prea putine si lipsite de seva, care nu pot reda pe deplin frumusetea inca intacta a acelor meleaguri. Pentru a ne imbogati cu adevarat din tezaurul acesta trebuie sa mergem acolo, sa cautam, descoperim, cunoastem oameni, locuri, obiceiuri, sa ascultam povesti de demult si sa aflam cat mai multe din istoria plaiurilor maramuresene.
Vizionare placuta!

P.S. : revin asupra deciziei initiale, intrucat trebuie sa mai adaug cateva lamuriri...
Mi-a spus astazi un prieten ca l-au intristat fotografiile mele de mai jos si pe buna dreptate. Mi-am dat seama ca, asa cum afirma el, am fotografiat in mare masura oameni in varsta. Intrebarea logica este: unde sunt cei mai tineri? Ii ocolesc eu cumva din varii motive? Bineinteles ca nu! Astfel, ma simt dator cu o explicatie a acestui fenomen - nu exagerez cand il numesc "fenomen", pentru ca el exista dincolo de obiectivul camerei foto si alegerea personala a subiectului ce urmeaza a fi fotografiat. Pot afirma ca am strabatut o arie destul de intinsa in Maramures si am cunoscut multi oameni sau chiar familii... in majoritatea cazurilor am constatat acelasi lucru: cei tineri, copiii, sunt plecati in orase mari din tara sau cel mai adesea in strainatate (Spania, Italia, etc.), iar parintii ramasi acasa le duc dorul, afisand o bucurie fortata pe chip atunci cand imi povestesc despre ei si imi arata fotografiile lor de dincolo de hotare. Fara indoiala ca mai sunt cativa copii in sat, insa pe masura ce cresc preocuparile lor incep sa difere tot mai mult de cele stramosesti (acum sunt automobilele,  barurile, discotecile si altele asemenea). Poate sunt absurd si refuz sa le inteleg dorintele si nevoile ce ii mana sa paraseasca tara si sa isi construiasca un nou destin acolo, departe de ai lor, de casa si locul unde s-au nascut. Sa nu ma intelegeti gresit - e limpede ca prea multi tineri au plecat deja peste hotare, din motive asemanatoare si provenind din mediul urban chiar, nu neaparat rural. Revenind insa la cazul nostru - deasupra acestor motivari am un mare semn de intrebare: merita oare acest sacrificiu pentru ceea ce am vazut in satul Certeze, de exemplu?!? Cautati pe Google si veti intelege ce spun, daca nu cunoasteti deja amanuntele. Sa nu imi spuna mie cineva ca toate acele case (iertata-mi fie observatia - unele au forme aproape monstruoase si sunt inutil de mari) sunt locuite de catre cei care le-au construit! Am trecut prin Certeze de doua ori in patru ani - ce-i drept, fara sa opresc Dacia mea - insa privind atent pe geam nu am vazut niciodata viata in multe dintre ele. Nu are sens sa dezvolt ideea, e limpede cu ce gand au fost construite... ma intriga acest lucru, mai ales ca am inceput sa intrevad amploarea acestui fenomen (cat de multi tineri au plecat din tara si ce au facut cu banutii lor munciti din greu in toti acesti ani). La o scara mai mica, "fenomenul Certeze" il putem regasi si in multe alte localitati din zona. Asadar, majoritatea celor tineri sunt inca acolo, departe, muncind in continuare pentru o himera iar casele din tara sunt pe jumatate goale, parintii imbatranesc si le duc dorul iar pamantul este nelucrat, an de an... in final, poate cineva sa imi dezvaluie sensul acestor lucruri? Am vazut multe gospodarii in care mai sunt inca parinti ramasi acasa si niciunii nu mor de foame si nici nu duc lipsa de vreunele. Nici nu s-a intamplat vreodata astfel. De ce? Pentru ca sunt oameni foarte harnici, muncesc pamantul si cresc vite si au tot ce le trebuie pe langa casa. Au toate mijloacele necesare pentru a-si duce traiul in mod decent, chiar daca unora dintre noi ni s-ar parea cel putin "modest" modul in care arata gospodariile batranesti - ei chiar nu au nevoie de mai mult, insa cei tineri vor altceva, fascinati fiind de mirajul vestului, de masini "tari", vile uriase si conturi grase in euro. Poate exagerez, poate este o doar o consecinta fireasca a "progresului" capitalist si a democratiei :-)
Cu toate acestea, ochii mei vad uneori dezbinare, invidie, invrajbire, dor de copii si parinti, instrainare, pamantul nelucrat si tot mai multe buruieni pe dealuri si in sufletele lor. Mintea mea proceseaza informatia asta si concluzia ma intristeaza... vreau sa inchei totusi intr-o nota mai optimista: in Maramures inca mai putem gasi frumusete si suflet romanesc si asta imi da speranta. Pamantul este inca muncit de oameni simpli, harnici si cu o credinta vie. Pentru ei, asta inseamna sa fii bogat.