Dincolo de realitatea trista de acolo - saracie lucie, conditii mizere de viata, traiul greu, de pe o zi pe alta, lipsa locurilor de munca si a sursei de venit - m-a impresionat foarte mult optimismul si vioiciunea copiilor din cartier pe care i-am intalnit, zambetul lor sincer de pe chip si dorinta lor de comunicare, chiar si cu niste straini (adica noi). Trebuie sa mentionez ca, inspre placuta mea surprindere, ei ne-au abordat primii, printr-un "Buna ziua!" foarte respectuos. Au povestit multe despre micul lor univers si ne-au invitat in toate locurile lor de joaca, care nu aratau prea grozav. In tot timpul petrecut cu ei am observat cu o bucurie crescanda faptul ca ei erau realmente fericiti. Era o dupa-amiaza ca oricare alta, era timpul pentru joaca, pentru un meci de fotbal. Aveau chiar si un teren adevarat de fotbal, ceva mai jos pe pajiste, insa din nefericire timpul meu de sedere a fost relativ scurt, mult mai scurt decat mi-as fi dorit (in final), astfel ca am refuzat invitatia de a-i fotografia in timpul desfasurarii meciului :-)
Ce vreau sa spun, de fapt - am retrait pentru cateva clipe bucuria de a fi copil, de a alerga pe pajiste, de a ma sui pe acoperisul cladirilor sa privesc lumea "de sus" alaturi de ei si le sunt recunoscator pentru asta. Mi-am adus aminte cum e sa te bucuri cu adevarat de lucrurile simple. Mai tarziu, in timp ce conduceam masina catre casa am incercat sa simulez in mintea mea o situatie imaginara (si similara), in care eu as fi vizitat un cartier unde sunt copii, insa copii ai unor oameni instariti, care au de toate, care se plimba cu biciclete scumpe sau ATV-uri si vorbesc intre ei prin intermediul smart-phone-urilor sau se afla in compania jocurilor 3D pe computere performante. Cu siguranta nu as fi avut aceeasi experienta - nu cred ca ar fi intrat niciunul dintre ei in vorba cu mine, poate chiar m-ar fi privit cu suspiciune sau in cel mai fericit caz m-ar fi ignorat cu desavarsire, continuandu-si nestingheriti joaca. Desigur, nu i-am invinuit pe ei pentru asta, in scurta mea reverie...
Vreau sa accentuez faptul ca NU pot reda in cuvinte sau imagini "sinceritatea" experientei traite acolo, alaturi de acei copii din modestul cartier al Aninei, sau capacitatea lor de a se bucura de lucrurile simple, deschiderea lor inspre comunicare si dorinta de a impartasi cu noi momentele lor de joaca. Depasindu-mi cu greu emotiile, am reusit sa surprind cateva cadre din lumea lor mica dar plina de misterul si fascinatia copilariei...
...iar in final am adaugat cateva imagini aproape "suprarealiste", surprinse in acelasi loc, la cativa zeci de metri distanta de locuintele celor care inca isi mai duc traiul in "Orasul nou": bietele animale isi gasesc adapost in timpul zilei la parterul blocurilor fantomatice, ferite de caldura si muste. Sunt blocurile construite inainte de '89 care nu au fost locuite niciodata. De mai bine de doua decenii ele redau un peisaj sumbru, fiind animate uneori doar de copiii (in joaca lor) sau animalele din apropiere. Ieri, doar noi am reusit sa le tulburam linistea impietrita, prin zgomotul pasilor si chinchetul declansatorului aparatului foto.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu