Catedrala

Les fleurs du bien

Ce este sigur?

"Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!"

(Isaia, 43:3)

Toata copilaria si adolescenta mea (si a altora, pesemne) a fost marcata de idoli si modele de urmat. Fie ca era vorba despre Omul Paianjen sau Superman, Dumitru Prunariu (da, vroiam sa devin astronaut!) sau Sherlock Holmes, Lars Ulrich ("Metallica", percutionist), Dave Lombardo ("Slayer", percutionist) sau Bill Gates si, ulterior, Linus Torvalds (forta motrice din spatele sistemului de operare "Linux") - fiecare dintre dansii intruchipa la acel moment in timp idealul catre care aspiram cu multa ravna si visare (cu siguranta ponderea visarii a fost mult mai mare de vreme ce nu sunt nici super-om, nici detectiv celebru, nici muzician renumit sau deschizator de drumuri in industria I.T.). Pentru mine, ei erau sinonimul perfectiunii, al desavarsirii umane. Nu am disociat niciodata performantele de caracterul lor.

Desi adoratia personajelor enumerate s-a stins odata cu trecerea anilor, ea a renascut ocazional (Da Vinci, alti artisti si diversi sfinti din istoria bisericii crestine, etc.) - fenomen recurent deci, pana nu demult. Cu siguranta ca in aceasta categorie au mai fost diverse personaje "puternice si influente" din familie, cercul meu de cunostinte sau prieteni... pe masura insa ce spiritul meu de observatie a inceput sa surprinda aspecte tabu, totodata prin accesul liber la informatie (carti, Internet, filme), prin experientele pe care viata mi le-a oferit si nu in ultimul rand prin ceea ce istoria insasi ne invata (istorie care se scrie si in prezent), toate aceste nimburi au inceput sa se mistuie precum un foc de paie. Ceva s-a declansat inauntrul meu. Nu in ultimul rand eu insumi eram subiectul unei introspectii tot mai severe. Era de parca tot acest univers al perfectiunii umane se naruia din temelii. Am inceput sa descopar slabiciunile mele si ale celorlalti, sa observ tot mai multa imperfectiune si neputinta. Nu ma intelegeti gresit, nu am ramas ancorat in aceasta extrema catusi de putin!

Adevarul pe care toate aceste experiente mi l-au scos la lumina este unul singur: ca suntem "perfect" failibili.

Suntem intocmai masinariilor, constructiilor, mancarii si artei pe care le cream: perisabili si efemeri, foarte schimbatori - cate mari si "eterne" imperii, dogme si ideologii nu au sfarsit in cenusa istoriei, din cauza arogantei si ignorantei, a imprudentei si nechibzuintei noastre? Dar cate oare nu vor sfarsi la fel, prea curand?!?

Sunt constient ca nu am spus nicio noutate pana acum - nu asta imi era intentia. Ci mai curand aceea de a aduce in prim-plan ceea ce suntem de fapt: o fiinta creata intru perfectiune prin atribuirea liberului arbitru, insa rupta de realitate si de creator datorita trufiei, mandriei, arogantei si nebuniei proprii. Noi insine am ales aceasta cale a rebeliunii, o cale a dezvoltarii si gandirii independente de Dumnezeu. Ori scopul creatiei este cu totul altul: acela de a constientiza singuri dependenta totala de Dumnezeu-creatorul, de a pastra si dezvolta o relatie directa cu El, bazata pe dragoste, asemenea aceleia de fiu-parinte...
In mod paradoxal, tocmai in toata aceasta imperfectiune a noastra intrezaresc perfectiunea planului divin cu privire la noi, la destinul nostru. Aceasta sansa ce ni se ofera catre o lume perfecta este pentru mine ceva sigur! Credinta nu este reprezentata doar de vorbe ci este ceva viu, ceva care ne misca pe dinauntru catre exterior, care prinde viata si creste, care schimba ireversibil in bine si aduce fericire, insa o fericire de durata, neschimbatoare si in cele din urma, deplina.

Acum stiu ca exista un singur adevar imuabil, o singura persoana perfecta, un singur lucru sigur: nu, nu sunt nicidecum "moartea si taxele" asa cum ni se repeta la infinit, ci unul singur Dumnezeu!

  

The dying Dragon

In primul rand, va provoc la un exercitiu de imaginatie... din pacate insa maretul "dragon" este muribund si nu trag nadejde ca va renaste din propria-i cenusa, precum arhicunoscuta pasare, desi undeva legata de o aripa a lui am zarit o panza veche pe care era scris: "Atentie! Obiectiv in renovare" - cel mai probabil o strengarie a vreunui cavaler distrat...

Cea mai veche biserica romaneasca din piatra

Avand o istorie extrem de controversata, biserica "Sfantul Nicolae" din localitatea Densus impresioneaza prin arhitectura (cu influente romanice) si aura de mister si solemnitate totodata ce o invaluie. Cladirea bisericii propriu-zise dateaza din sfarsitul sec. XIII (datare aproximativa), ea fiind ridicata pe ruinele unui vechi edificiu pre-crestin (sec.IV) ale carui reminiscente se pot observa si astazi. Ca orice constructie istorica de valoare din tara romaneasca, a fost si ea pana nu demult amenintata de demonii distrugerii - imi permit sa citez cateva fragmente gasite pe internet, relevante in acest sens:

"Un moment crucial in istoria acestei biserici s-a petrecut la mijlocul secolului al XIX-lea. La un moment dat localnicii au vrut s-o darame pentru a construi alta mai mare. In cele din urma a fost salvata de autoritatile de la Budapesta care au considerat-o un monument si au interzis demolarea.
In perioada dinainte de 1989, imaginea Bisericii din Densus se afla pe unul dintre cele mai raspandite timbre postale, cel cu valoarea de 40 de bani.
In urma cu cativa ani, cu sprijinul ambasadorului SUA la Bucuresti, Michael Guest, Biserica a primit o donatie de 20.000 de dolari din partea statului american, bani care au fost folositi la refacerea unei mari parti din pictura."

Sursa: http://www.romanianmonasteries.org/

Nu pot sa nu ma gandesc la multe alte asemenea "marturii istorice" extraordinare (prin frumusetea lor impresionanta) de pe teritoriul Romaniei, monumente ce au supravietuit timpului si ignorantei acestui neam, mostenite de cele mai multe ori de la popoarele sau imperiile care ne-au "vizitat" de-a lungul istoriei (romani, germani, turci, austro-ungari, etc.) - destinul celor mai multe dintre ele este inca amenintat iar interesul nostru in acest sens este aproape inexistent...

Bucurie

Fara cuvinte, fara sunete - nimic altceva decat bucurie pura. Sa ne inveselim din spectacolul naturii...

 

"Orasul nou", cartierul de lux din Anina

S-au scris multe despre Anina si mai ales despre cartierul "Orasul nou" - astazi denumirea pare de-a dreptul cinica avand in vedere peisajul selenar de acolo - o sa ma rezum doar la cateva idei desprinse in urma scurtei noastre incursiuni de ieri (am fost acolo alaturi de doi prieteni).
Dincolo de realitatea trista de acolo - saracie lucie, conditii mizere de viata, traiul greu, de pe o zi pe alta, lipsa locurilor de munca si a sursei de venit - m-a impresionat foarte mult optimismul si vioiciunea copiilor din cartier pe care i-am intalnit, zambetul lor sincer de pe chip si dorinta lor de comunicare, chiar si cu niste straini (adica noi). Trebuie sa mentionez ca, inspre placuta mea surprindere, ei ne-au abordat primii, printr-un "Buna ziua!" foarte respectuos. Au povestit multe despre micul lor univers si ne-au invitat in toate locurile lor de joaca, care nu aratau prea grozav. In  tot timpul petrecut cu ei am observat cu o bucurie crescanda faptul ca ei erau realmente fericiti. Era o dupa-amiaza ca oricare alta, era timpul pentru joaca, pentru un meci de fotbal. Aveau chiar si un teren adevarat de fotbal, ceva mai jos pe pajiste, insa din nefericire timpul meu de sedere a fost relativ scurt, mult mai scurt decat mi-as fi dorit (in final), astfel ca am refuzat invitatia de a-i fotografia in timpul desfasurarii meciului :-)
Ce vreau sa spun, de fapt - am retrait pentru cateva clipe bucuria de a fi copil, de a alerga pe pajiste, de a ma sui pe acoperisul cladirilor sa privesc lumea "de sus" alaturi de ei si le sunt recunoscator pentru asta. Mi-am adus aminte cum e sa te bucuri cu adevarat de lucrurile simple. Mai tarziu, in timp ce conduceam masina catre casa am incercat sa simulez in mintea mea o situatie imaginara (si similara), in care eu as fi vizitat un cartier unde sunt copii, insa copii ai unor oameni instariti, care au de toate, care se plimba cu biciclete scumpe sau ATV-uri si vorbesc intre ei prin intermediul smart-phone-urilor sau se afla in compania jocurilor 3D pe computere performante. Cu siguranta nu as fi avut aceeasi experienta - nu cred ca ar fi intrat niciunul dintre ei in vorba cu mine, poate chiar m-ar fi privit cu suspiciune sau in cel mai fericit caz m-ar fi ignorat cu desavarsire, continuandu-si nestingheriti joaca. Desigur, nu i-am invinuit pe ei pentru asta, in scurta mea reverie...
Vreau sa accentuez faptul ca NU pot reda in cuvinte sau imagini "sinceritatea" experientei traite acolo, alaturi de acei copii din modestul cartier al Aninei, sau capacitatea lor de a se bucura de lucrurile simple, deschiderea lor inspre comunicare si dorinta de a impartasi cu noi momentele lor de joaca. Depasindu-mi cu greu emotiile, am reusit sa surprind cateva cadre din lumea lor mica dar plina de misterul si fascinatia copilariei...

 

...iar in final am adaugat cateva imagini aproape "suprarealiste", surprinse in acelasi loc, la cativa zeci de metri distanta de locuintele celor care inca isi mai duc traiul in "Orasul nou": bietele animale isi gasesc adapost in timpul zilei la parterul blocurilor fantomatice, ferite de caldura si muste. Sunt blocurile construite inainte de '89 care nu au fost locuite niciodata. De mai bine de doua decenii ele redau un peisaj sumbru, fiind animate uneori doar de copiii (in joaca lor) sau animalele din apropiere. Ieri, doar noi am reusit sa le tulburam linistea impietrita, prin zgomotul pasilor si chinchetul declansatorului aparatului foto.