The dying Dragon

In primul rand, va provoc la un exercitiu de imaginatie... din pacate insa maretul "dragon" este muribund si nu trag nadejde ca va renaste din propria-i cenusa, precum arhicunoscuta pasare, desi undeva legata de o aripa a lui am zarit o panza veche pe care era scris: "Atentie! Obiectiv in renovare" - cel mai probabil o strengarie a vreunui cavaler distrat...

Cea mai veche biserica romaneasca din piatra

Avand o istorie extrem de controversata, biserica "Sfantul Nicolae" din localitatea Densus impresioneaza prin arhitectura (cu influente romanice) si aura de mister si solemnitate totodata ce o invaluie. Cladirea bisericii propriu-zise dateaza din sfarsitul sec. XIII (datare aproximativa), ea fiind ridicata pe ruinele unui vechi edificiu pre-crestin (sec.IV) ale carui reminiscente se pot observa si astazi. Ca orice constructie istorica de valoare din tara romaneasca, a fost si ea pana nu demult amenintata de demonii distrugerii - imi permit sa citez cateva fragmente gasite pe internet, relevante in acest sens:

"Un moment crucial in istoria acestei biserici s-a petrecut la mijlocul secolului al XIX-lea. La un moment dat localnicii au vrut s-o darame pentru a construi alta mai mare. In cele din urma a fost salvata de autoritatile de la Budapesta care au considerat-o un monument si au interzis demolarea.
In perioada dinainte de 1989, imaginea Bisericii din Densus se afla pe unul dintre cele mai raspandite timbre postale, cel cu valoarea de 40 de bani.
In urma cu cativa ani, cu sprijinul ambasadorului SUA la Bucuresti, Michael Guest, Biserica a primit o donatie de 20.000 de dolari din partea statului american, bani care au fost folositi la refacerea unei mari parti din pictura."

Sursa: http://www.romanianmonasteries.org/

Nu pot sa nu ma gandesc la multe alte asemenea "marturii istorice" extraordinare (prin frumusetea lor impresionanta) de pe teritoriul Romaniei, monumente ce au supravietuit timpului si ignorantei acestui neam, mostenite de cele mai multe ori de la popoarele sau imperiile care ne-au "vizitat" de-a lungul istoriei (romani, germani, turci, austro-ungari, etc.) - destinul celor mai multe dintre ele este inca amenintat iar interesul nostru in acest sens este aproape inexistent...

Bucurie

Fara cuvinte, fara sunete - nimic altceva decat bucurie pura. Sa ne inveselim din spectacolul naturii...

 

"Orasul nou", cartierul de lux din Anina

S-au scris multe despre Anina si mai ales despre cartierul "Orasul nou" - astazi denumirea pare de-a dreptul cinica avand in vedere peisajul selenar de acolo - o sa ma rezum doar la cateva idei desprinse in urma scurtei noastre incursiuni de ieri (am fost acolo alaturi de doi prieteni).
Dincolo de realitatea trista de acolo - saracie lucie, conditii mizere de viata, traiul greu, de pe o zi pe alta, lipsa locurilor de munca si a sursei de venit - m-a impresionat foarte mult optimismul si vioiciunea copiilor din cartier pe care i-am intalnit, zambetul lor sincer de pe chip si dorinta lor de comunicare, chiar si cu niste straini (adica noi). Trebuie sa mentionez ca, inspre placuta mea surprindere, ei ne-au abordat primii, printr-un "Buna ziua!" foarte respectuos. Au povestit multe despre micul lor univers si ne-au invitat in toate locurile lor de joaca, care nu aratau prea grozav. In  tot timpul petrecut cu ei am observat cu o bucurie crescanda faptul ca ei erau realmente fericiti. Era o dupa-amiaza ca oricare alta, era timpul pentru joaca, pentru un meci de fotbal. Aveau chiar si un teren adevarat de fotbal, ceva mai jos pe pajiste, insa din nefericire timpul meu de sedere a fost relativ scurt, mult mai scurt decat mi-as fi dorit (in final), astfel ca am refuzat invitatia de a-i fotografia in timpul desfasurarii meciului :-)
Ce vreau sa spun, de fapt - am retrait pentru cateva clipe bucuria de a fi copil, de a alerga pe pajiste, de a ma sui pe acoperisul cladirilor sa privesc lumea "de sus" alaturi de ei si le sunt recunoscator pentru asta. Mi-am adus aminte cum e sa te bucuri cu adevarat de lucrurile simple. Mai tarziu, in timp ce conduceam masina catre casa am incercat sa simulez in mintea mea o situatie imaginara (si similara), in care eu as fi vizitat un cartier unde sunt copii, insa copii ai unor oameni instariti, care au de toate, care se plimba cu biciclete scumpe sau ATV-uri si vorbesc intre ei prin intermediul smart-phone-urilor sau se afla in compania jocurilor 3D pe computere performante. Cu siguranta nu as fi avut aceeasi experienta - nu cred ca ar fi intrat niciunul dintre ei in vorba cu mine, poate chiar m-ar fi privit cu suspiciune sau in cel mai fericit caz m-ar fi ignorat cu desavarsire, continuandu-si nestingheriti joaca. Desigur, nu i-am invinuit pe ei pentru asta, in scurta mea reverie...
Vreau sa accentuez faptul ca NU pot reda in cuvinte sau imagini "sinceritatea" experientei traite acolo, alaturi de acei copii din modestul cartier al Aninei, sau capacitatea lor de a se bucura de lucrurile simple, deschiderea lor inspre comunicare si dorinta de a impartasi cu noi momentele lor de joaca. Depasindu-mi cu greu emotiile, am reusit sa surprind cateva cadre din lumea lor mica dar plina de misterul si fascinatia copilariei...

 

...iar in final am adaugat cateva imagini aproape "suprarealiste", surprinse in acelasi loc, la cativa zeci de metri distanta de locuintele celor care inca isi mai duc traiul in "Orasul nou": bietele animale isi gasesc adapost in timpul zilei la parterul blocurilor fantomatice, ferite de caldura si muste. Sunt blocurile construite inainte de '89 care nu au fost locuite niciodata. De mai bine de doua decenii ele redau un peisaj sumbru, fiind animate uneori doar de copiii (in joaca lor) sau animalele din apropiere. Ieri, doar noi am reusit sa le tulburam linistea impietrita, prin zgomotul pasilor si chinchetul declansatorului aparatului foto.

La Sacel, in Maramures

In acest articol am hotarat ca imaginile sa prevaleze si nu cuvintele. Am mai mentionat cate ceva despre Maramures si oamenii de acolo in postarile anterioare, insa fara indoiala in cuvinte prea putine si lipsite de seva, care nu pot reda pe deplin frumusetea inca intacta a acelor meleaguri. Pentru a ne imbogati cu adevarat din tezaurul acesta trebuie sa mergem acolo, sa cautam, descoperim, cunoastem oameni, locuri, obiceiuri, sa ascultam povesti de demult si sa aflam cat mai multe din istoria plaiurilor maramuresene.
Vizionare placuta!

P.S. : revin asupra deciziei initiale, intrucat trebuie sa mai adaug cateva lamuriri...
Mi-a spus astazi un prieten ca l-au intristat fotografiile mele de mai jos si pe buna dreptate. Mi-am dat seama ca, asa cum afirma el, am fotografiat in mare masura oameni in varsta. Intrebarea logica este: unde sunt cei mai tineri? Ii ocolesc eu cumva din varii motive? Bineinteles ca nu! Astfel, ma simt dator cu o explicatie a acestui fenomen - nu exagerez cand il numesc "fenomen", pentru ca el exista dincolo de obiectivul camerei foto si alegerea personala a subiectului ce urmeaza a fi fotografiat. Pot afirma ca am strabatut o arie destul de intinsa in Maramures si am cunoscut multi oameni sau chiar familii... in majoritatea cazurilor am constatat acelasi lucru: cei tineri, copiii, sunt plecati in orase mari din tara sau cel mai adesea in strainatate (Spania, Italia, etc.), iar parintii ramasi acasa le duc dorul, afisand o bucurie fortata pe chip atunci cand imi povestesc despre ei si imi arata fotografiile lor de dincolo de hotare. Fara indoiala ca mai sunt cativa copii in sat, insa pe masura ce cresc preocuparile lor incep sa difere tot mai mult de cele stramosesti (acum sunt automobilele,  barurile, discotecile si altele asemenea). Poate sunt absurd si refuz sa le inteleg dorintele si nevoile ce ii mana sa paraseasca tara si sa isi construiasca un nou destin acolo, departe de ai lor, de casa si locul unde s-au nascut. Sa nu ma intelegeti gresit - e limpede ca prea multi tineri au plecat deja peste hotare, din motive asemanatoare si provenind din mediul urban chiar, nu neaparat rural. Revenind insa la cazul nostru - deasupra acestor motivari am un mare semn de intrebare: merita oare acest sacrificiu pentru ceea ce am vazut in satul Certeze, de exemplu?!? Cautati pe Google si veti intelege ce spun, daca nu cunoasteti deja amanuntele. Sa nu imi spuna mie cineva ca toate acele case (iertata-mi fie observatia - unele au forme aproape monstruoase si sunt inutil de mari) sunt locuite de catre cei care le-au construit! Am trecut prin Certeze de doua ori in patru ani - ce-i drept, fara sa opresc Dacia mea - insa privind atent pe geam nu am vazut niciodata viata in multe dintre ele. Nu are sens sa dezvolt ideea, e limpede cu ce gand au fost construite... ma intriga acest lucru, mai ales ca am inceput sa intrevad amploarea acestui fenomen (cat de multi tineri au plecat din tara si ce au facut cu banutii lor munciti din greu in toti acesti ani). La o scara mai mica, "fenomenul Certeze" il putem regasi si in multe alte localitati din zona. Asadar, majoritatea celor tineri sunt inca acolo, departe, muncind in continuare pentru o himera iar casele din tara sunt pe jumatate goale, parintii imbatranesc si le duc dorul iar pamantul este nelucrat, an de an... in final, poate cineva sa imi dezvaluie sensul acestor lucruri? Am vazut multe gospodarii in care mai sunt inca parinti ramasi acasa si niciunii nu mor de foame si nici nu duc lipsa de vreunele. Nici nu s-a intamplat vreodata astfel. De ce? Pentru ca sunt oameni foarte harnici, muncesc pamantul si cresc vite si au tot ce le trebuie pe langa casa. Au toate mijloacele necesare pentru a-si duce traiul in mod decent, chiar daca unora dintre noi ni s-ar parea cel putin "modest" modul in care arata gospodariile batranesti - ei chiar nu au nevoie de mai mult, insa cei tineri vor altceva, fascinati fiind de mirajul vestului, de masini "tari", vile uriase si conturi grase in euro. Poate exagerez, poate este o doar o consecinta fireasca a "progresului" capitalist si a democratiei :-)
Cu toate acestea, ochii mei vad uneori dezbinare, invidie, invrajbire, dor de copii si parinti, instrainare, pamantul nelucrat si tot mai multe buruieni pe dealuri si in sufletele lor. Mintea mea proceseaza informatia asta si concluzia ma intristeaza... vreau sa inchei totusi intr-o nota mai optimista: in Maramures inca mai putem gasi frumusete si suflet romanesc si asta imi da speranta. Pamantul este inca muncit de oameni simpli, harnici si cu o credinta vie. Pentru ei, asta inseamna sa fii bogat.